Printre multe ustensile de mancare, furculita a avut una dintre cele mai interesante cai de-a lungul istoriei noastre. Pe masura ce progresele din domeniul tehnologiei, fabricarea uneltelor, prepararea alimentelor si gatitul au deschis calea pentru aparitia foarte timpurie a cutitului si a lingurii la inceputul istoriei noastre, furculita a ramas relativ necunoscuta timp de mii de ani.
Doar odata cu venirea Europei medievale, cresterea industriei prelucrarii metalelor si a noilor gusturi sofisticate ale miscarii renascentiste, furculita a reusit sa-si gaseasca popularitatea la nivel mondial si locul pe mesele noastre.
Nevoia de pregatire si servire eficienta a alimentelor a pregatit calea pentru furculita sa apara in camerele de gatit ale multor civilizatii antice. Unele dintre cele mai vechi utilizari cunoscute ale furcilor provin din descoperirile arheologice din Egiptul Antic, China si Grecia.
In acele timpuri, furculitele sculptate din lemn sau oase de animale erau deseori create pentru a fi mari si utile ca ustensile profesionale de gatit si instrumente de servire.
Publicitate
Odata cu venirea Imperiului Roman si a industriei sale metalurgice, furculitele au devenit produse din bronz si argint. Utilizarea sa ca instrument de preparare si servire a mancarii a continuat sa fie practicata in partile de est ale Imperiului Roman, care mai tarziu au devenit Imperiul Bizantin.
Din secolul al IV-lea i.Hr., furculita a reusit sa devina obisnuita pe mesele clasei inalte bizantine si pana in secolul al IX-lea a calatorit in Persia, unde a inceput sa fie folosita in cercurile de elita sub numele de “barjyn”.
Acest tip de expansiune a permis incet furca sa devina banala in Europa de Est si Orientul Mijlociu, devenind in sfarsit parte integranta a ustensilelor de mancare pana in secolul al X-lea. Lucrarea moderna pentru furca provine din lucrarea latina „furca” care inseamna „furca”.
Publicitate
In timp ce Europa de Est si Orientul Mijlociu s-au bucurat de confortul si capacitatea de utilizare a furculitelor pentru majoritatea asa-numitului Ev Mediu, restul Europei centrale si occidentale au folosit inca mainile ca mijloc principal de a manca.
Avand in abundenta metalul in circulatie, cercurile mai inalte ale populatiei detineau traditia ca fiecare barbat sa poarte unul sau doua cutite mici, ascutite, care erau folosite pentru taierea carnii si ca o simpla „sulita” pentru strapungerea alimentelor si transportarea lor de la farfurie la gura.
Cu toate acestea, aceasta traditie era practicata doar de barbatii bogati (care erau obligati sa taie hrana pentru femeile din apropiere la masa), iar majoritatea populatiei mai sarace a continuat sa manance fara ajutorul cutitelor sau furculitelor (pana atunci, lingurile de lemn sau metalice erau banale).
Sosirea furculitei in Europa centrala este contribuita la doua printese bizantine care erau casatorite cu aristocrati europeni si au adus minunile din est in Europa prerinascentiala (imparateasa Theophanu care s-a casatorit cu imparatul Saxton Otto II in 972 si Dogaressa Teodora Anna Dukaina Selvo care s-a casatorit cu nobilul venecian Domenico Selvo in 1075).
Din pacate, influenta acestor doua femei nu a fost suficienta pentru a asigura popularitatea furculitei si, in urmatorii 300 de ani, Europa a continuat sa o ignore in mare parte.
Mai multe curti regale din intreaga Europa detineau un mic contingent de furculite concepute extravagant pentru scopuri speciale si mese exotice, dar momentul care a oferit scanteia initiala a popularitatii furculitei in Europa centrala s-a intamplat odata cu casatoria regelui francez Henric al II-lea si a nobilei italiene Catherine de ‘ Medici.
Cu anturajul ei, ea a adus la curtea franceza traditia nobilei italiene de a manca cu furculite, care a devenit in curand foarte populara in intreaga Franta.
Din pacate, majoritatea Europei au imbratisat furculita doar in secolul 18 si Statele Unite abia dupa sfarsitul Revolutiei Americane si inceputul secolului al 19-lea.
Publicitate