Presedintele Klaus Iohannis a trimis Parlamentului, spre reexaminare, Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, prin care se stabilieste suspendarea contractelor de munca in perioada starii de urgenta. Seful statului spune sa „solutia legislativa poate induce o reala confuzie”.
Klaus Iohannis a transmis, vineri, spre reexaminare, Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii si pentru reglementarea unor masuri de protectie sociala. Actul normativ instituie dispozitii privind suspendarea contractelor individuale de munca pe durata starii de asediu sau a starii de urgenta, pentru perioada ulterioara incetarii acestora fiind prevazute si masuri de protectie sociala a salariatilor afectati de intreruperea sau reducerea temporara a activitatii angajatorului.
Redam integral cererea transmisa de seful statului:
„1. Prin art. I pct. 1 din legea supusa reexaminarii se completeaza alin (1) al art. 52 din Codul muncii cu o noua situatie, prevazuta la lit. f), in care angajatorul poate suspenda un contract individual de munca, respectiv ca urmare a „decretarii starii de asediu sau starii de urgenta potrivit art. 93 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicata”. Totodata, prin art. I pct. 2 din aceeasi lege, se stabilesc masuri de protectie sociala aplicabile salariatilor al caror contract individual de munca va fi suspendat ca urmare a acestei noi ipoteze legislative. In opinia noastra, solutia legislativa reglementata la art. I este de natura sa conduca la probleme in aplicare, dar si sa induca o reala confuzie pentru destinatarii normelor.
Publicitate
Astfel, potrivit expunerii de motive, interventia legislativa urmareste sa raspunda unei probleme de natura sociala pe care initiatorii o indica drept fundament al masurilor adoptate in contextul situatiei epidemiologice determinate de raspandirea coronavirusului SARS-CoV-2, respectiv faptul ca „multi angajatori au constatat ca nu au text legal care sa le permita reducerea activitatii pentru aceasta perioada, astfel incat angajatii lor sa fie protejati”. Or, in opinia noastra, amendarea Codului muncii ar trebui sa reprezinte o masura cu un orizont mai mare de timp decat actuala stare de urgenta, aspect ce implica necesitatea unei evaluari preliminare, o analiza de fond a nevoilor sociale si a limitelor de interventie a statului in relatia contractuala angajat-angajator, care sa conduca la o cat mai mare stabilitate si eficienta legislativa.
Din aceasta perspectiva, problemele conjuncturale ar trebui sa fie rezolvate, datorita caracterului extraordinar, prin masuri legislative derogatorii de la cadrul general in materie de raporturi de munca, si nu modificari de fond ale acestuia, mai ales in lipsa unor dezbateri la care sa participe o sfera cat mai larga de actori sociali, carora, in final, norma juridica li se adreseaza. In acest mod, s-ar putea ajunge la un cadru legislativ suplu care ar raspunde nu numai actualei situatii – pentru care exista deja reglementari, asupra carora Parlamentul ar putea interveni in cadrul legilor de aprobare a ordonantelor de urgenta deja adoptate de Guvern, aflate in diverse stadii legislative pe agenda celor doua Camere ale Parlamentului – ci si eventualelor evenimente neprevazute ce ar impune instituirea unor masuri exceptionale.
Pe de alta parte, apreciem ca norma de la art. I pct. 1 din legea supusa reexaminarii, fiind una cu caracter general aplicabil, ar trebui sa respecte exigentele de claritate si previzibilitate ale legii. Astfel, reglementarea suspendarii contractului individual de munca din initiativa angajatorului pe durata unei masuri exceptionale dintre cele prevazute la art. 93 din Constitutie, ar trebui astfel conceputa incat aceasta sa nu se suprapuna cu ipoteza generala de la art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, in caz contrar noua reglementare fiind inutila.
De asemenea, in lipsa unei circumstantieri a cazului nou-introdus, nu se poate face distinctie intre ipoteza prevazuta de art. 52 alin. (1) lit. c) si cea nou-introdusa la lit. f) din Codul muncii, prima dintre acestea, prin caracterul ei general, aparand ca acoperitoare si pentru cea de-a doua. In acest sens, semnalam ca, potrivit datelor comunicate public de Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, la data de 10 aprilie a.c., spre exemplu, din cele peste 1 milion de contracte suspendate in economie pentru motive asociate starii de urgenta, un procent de 86% reprezentau suspendari in temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevede ca un contract individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului in cazul intreruperii sau reducerii temporare a activitatii, fara incetarea raportului de munca, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similar.
In plus, reanalizarea continutului normei in discutie ar presupune si stabilirea unei legaturi directe cu masurile dispuse ca efect al decretarii uneia dintre aceste stari exceptionale, precum si cu intinderea teritoriala a acesteia. In caz contrar, s-ar putea interpreta ca pot fi suspendate contractele individuale de munca din initiativa angajatorului in orice unitate administrativ-teritoriala, sub diverse pretexte, desi starea de urgenta a fost decretata numai pentru o anumita unitate administrativ-teritoriala, ceea ce ar afecta echilibrul raporturilor de munca si, implicit, salariatii.
Masurile instituite prin art. I pct. 2 din legea supusa reexaminarii si care propune introducerea unui nou articol, art. 531 in Codul muncii reprezinta, in realitate, o reluare ad litteram a solutiilor legislative cuprinse in art. XI-XIII din OUG nr. 30/2020, modificata si completata prin OUG nr. 32/2020 – norme concepute a oferi solutii si a produce efecte strict in contextul starii de urgenta instituita prin Decretul nr. 195/2020 si prelungita prin Decretul nr. 240/2020. Acest aspect conduce la existenta unui paralelism legislativ, susceptibil, la randul sau, de a crea confuzie in randul destinatarilor normelor, ceea ce contravine si art. 1 alin. (5) din Constitutie, in dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.
Din aceasta perspectiva, legiuitorul ar fi trebuit sa dea eficienta dispozitiilor art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, dispozitii ce prevad ca in procesul de legiferare este interzisa instituirea acelorasi reglementari in doua sau mai multe acte normative. In cazul existentei unor paralelisme acestea vor fi inlaturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei in reglementari unice, inclusiv in cazul in care reglementari din aceeasi materie sunt dispersate in legislatia in vigoare.
Subliniem ca, la data adoptarii legii a carei reexaminare se solicita, Parlamentul era deja sesizat atat cu proiectul legii de aprobare a OUG nr. 30/2020, cat si cu proiectul de lege privind aprobarea OUG nr. 32/2020 ce aduce modificari si completari OUG nr. 30/2020. Or, in conformitate cu dispozitiile art. 74 din Regulamentul Senatului, respectiv art. 68 din Regulamentul Camerei Deputatilor, la nivelul fiecareia dintre cele doua Camere exista obligatia ca proiectele de lege si propunerile legislative, inclusiv ordonantele de urgenta, cu acelasi obiect de reglementare sa fie analizate impreuna, comisia sesizata in fond intocmind un singur raport pentru ipoteza admiterii.
2. Prin art. III si IV din legea transmisa la promulgare se instituie masuri ce vizeaza inclusiv contractele individuale de munca ce au fost suspendate ca urmare a efectelor pandemiei COVID-19 in temeiul actualului art. 52 alin. 1 lit. c) din Codul muncii.
In primul rand, in masura in care legiuitorul a intentionat ca de aceste masuri de protectie sociala sa beneficieze salariatii ori de cate ori va fi instituita sau prelungita starea de urgenta/starea de asediu, apreciem ca normele ar fi trebuit inserate in cuprinsul normelor generale ce reglementeaza raporturile de munca, respectiv in cuprinsul art. I din legea supusa reexaminarii si nu ca dispozitii plasate in afara Codului muncii.
In al doilea rand, consideram ca orice interventie asupra cadrului general in materia raporturilor de munca ar trebui sa aiba in vedere inclusiv criteriul proportionalitatii, precum si nevoia unui echilibru just si echitabil intre drepturile angajatorilor si cele ale angajatilor. Astfel, solutia normativa stabilita la art. III, conform careia „angajatorii pot dispune gradual alte masuri pentru reducerea activitatii sau a intreruperii activitatii, dupa caz”, este lipsita de orice mentiuni care sa indice aplicabilitatea strict pe perioada decretarii starii de asediu sau a starii de urgenta.
In aceste conditii, dispozitiile echivaleaza cu instituirea unui drept absolut, general aplicabil, al angajatorului de a dispune unilateral in cadrul raporturilor de munca atunci cand, indiferent de motive, decide reducerea sau intreruperea activitatii. Solutia face abstractie, pe fond, de alte dispozitii ale Codului muncii precum cele referitoare la dreptul la negocieri individuale si/sau colective, la dreptul de informare si consultare reciproca a participantilor la raporturile de munca, ori la aplicarea principiului consensualitatii in relatiile de munca, modalitatea de formulare nepermitand o integrare corespunzatoare in ansamblul Legii nr. 53/2003.
Art. IV al legii transmise la promulgare dispune cu privire la obligatia angajatorilor beneficiari ai masurilor de protectie sociala finantate din bugetul asigurarilor sociale de somaj de a nu desfiinta „locurile de munca ocupate de persoanele ale caror contracte individuale de munca au fost suspendate in temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) sau f) din Legea nr. 53/2003, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, pe o perioada cel putin egala cu perioada suspendarii pentru care au beneficiat de plata indemnizatiilor din bugetul asigurarilor sociale de somaj”.
Apreciem ca instituirea unei astfel de solutii legislative fara circumstantieri si, mai ales, fara indicarea efectelor in caz de incalcare a obligatiei de catre angajator conduce la ineficienta normei, poate antrena costuri suplimentare pentru angajat (care, ar putea fi obligat sa se adreseze instantei pentru reintegrare sau acordarea unor despagubiri) si este susceptibila de interpretari. Astfel, spre exemplu, nu este clar in ce masura dispozitia s-ar putea aplica in mod corespunzator angajatorilor intrati in insolventa sau daca interdictia include in egala masura postul si functia persoanei ori care este regimul juridic aplicabil pentru control si sanctionare in caz de neconformare.
Fata de argumentele expuse mai sus si avand in vedere competenta legislativa exclusiva a Parlamentului, va solicitam reexaminarea Legii pentru completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii si pentru reglementarea unor masuri de protectie sociala.”
Publicitate