“Vreau sa va vorbesc, pe de o parte, de trauma psihica prin care trecem toti, in aceasta perioada.
Pe de alta parte, despre ordinea prioritatilor, si calibrarea vocii noastre interioare.
Pe front, in transeu, la capatul potrivit al armei, soldatul isi spune: e gresit sa omori. Dar imi apar patria, lupt pentru ce este drept. Astfel ca apasa pe tragaci.
In sala de operatie, dupa ce pacientul a fost sedat, cu bisturiul in mana, chirurgul isi spune: am sa il tai pe acest om. Am sa ii manevrez organele interne. Dar imi fac meseria. Prin ce fac, il vindec. Astfel ca face prima incizie.
In fata unui virus care se raspandeste rapid, si care la varstnici are o mortalitate exponentiala, un virus care ar putea sa-i omoare pe 5 – 10 % dintre cei trecuti de 70 de ani daca este lasat sa cutreiere fara oprelisti,
Dar si in fata unui virus care infecteaza gravide si prunci abia nascuti,
Care a omorat deja copii, tineri sanatosi, adulti cu putere de munca,
Publicitate
Un virus care a adus noapte si lacrimi in deja atatea camine, atatea familii,
Ne spunem: o sa suferim fara doar si poate sechele, dupa toata aceasta perioada. Dar ne supunem de bunavoie durerii, pentru ca STIM de ce o facem, si in ce scop.
Ti s-a spus sa stai acasa, sa te auto-izolezi. Ti s-a spus sa nu mai dai mana cu oameni. Sa nu-i iei in brate, fie si pentru alinare. Ti s-au spus aceste lucruri care anuleaza, dureros, o parte atat de importanta a naturii umane. Mai mult, ti s-a spus ca – si daca eviti orice atingere – ar trebui sa amani, pana trece furtuna, orice intalnire cu oameni dragi. Doare. Si e greu. Nu trece zi sa nu resimt o sufocare in mine.
Am mai trecut prin asta, ca unii dintre voi. Gemenii nostri s-au nascut mai devreme decat le era sorocul. Erau doua mogaldete de om, proaspat terminate, doi cozonaci inca necopti cand au venit pe lume. Doctorii i-au pus mai intai la un cort pe unde venea oxigen. Si apoi ni i-au luat. I-au pus in incubatoare.
Pentru urmatoarele sase saptamani, pana i-am luat acasa, ii vedeam prin geamul de plexiglas, strapunsi cu ace. Un tub mititel intra prin nas, prin faringe, esofag, pana in stomac.
Asistentele le-au pus cele mai mici posibile scutece. Si, chiar si asa, scutecele le ajungeau, la inceput, pana la subtiori. Doctorii ne-au explicat toate pericolele. Unele mai des intalnite, altele mai rare. Ne-au instruit ca fac tot ce pot sa le previna, dar ca ramane o sansa ca unele lucruri n-au sa mearga bine. Doar timpul poate spune. Asa ca ne-am adaptat.
Ne-am adaptat sa luam fiecare zi ca si cum ar fi prima zi. Fara sa speram. Fara sa disperam. Am rabdat. Am indurat. Am gasit intelegere. Am descoperit ca zilele fara vesti sunt zilele bune. Am aflat ca raul poate fi mai mic, si daca iti pare mare, daca-l poti masura in comparatie cu altceva. Am descoperit, in acel salon de terapie intensiva, o solidaritate cu ceilalti parinti.
Da, ne-am ars mainile cu gel dezinfectant. Da, ne-am burzuluit periodic daca echipamentele de protectie nu erau acolo unde le asteptam. Si da, in ziua cand un bebelus a facut stop cardiac fix langa noi ne-am scufundat in teroare, in timp ce ieseam grabit de la vizita. Urechile erau ascutite catre piuitul sinistru al monitorului, si cand l-am auzit cum reincepe sa emita bip…bip…bip…putin a lipsit sa nu ne dea lacrimile.
Ne-am supus traumei. Ne-am abandonat ei. Pentru ca oricand ti-ai taia o mana pentru viata copilului tau.
Tara asta, asa cum e ea, e si ea un astfel de copil. Un copil care momentan trece prin convulsiile unei epidemii fara seaman, chiar daca o comparam cu ce stim, din lipsa de mai buna educatie. Este fara seaman pentru ca NU avem NICIUN medicament care sa omoare virusul. Este fara seaman pentru ca NU avem niciun vaccin. Si este fara seaman pentru ca ne-a inconjurat, deja, Planeta pe care traim.
Nu doar tu stai in casa. Romania sta in casa. Tarile dimprejurul ei stau in casa. Europa sta in casa. E un fapt.
Astfel ca ordinea prioritatilor iti spune ca, asa cum organismul lupta cu boala prin mobilizarea imunitatii lui. Asa cum organismul isi da primul asalt in faringe, apoi in plaman, apoi in toate celelalte organe. Asa cum organismul isi creste temperatura pentru a neutraliza virusul. Asa cum organismul iti da, constient, o ”stare de rau” cand esti bolnav,
Pesemne ca ce simti tu, cel sanatos, in izolare, e un simptom al luptei pe care o da Romania pentru propria-i vindecare. Pastreaza proportiile. Te va ajuta sa iti muti perspectiva de pe emotiile tale negative, pe ceea ce face o diferenta, in bine.
In cele din urma, intr-o zi de noiembrie, cu scoici de imprumut, doua paturici pe care erau scrise numele lor, haine inca prea mari si o frica ingrozitoare de tot ce-ar putea urma, ne-am luat copiii din maternitate. Fiecare avea greutatea unei sticle de apa. I-am purtat ca pe vase fragile, pana la masina. Apoi, pana acasa. In prima seara, cand le-am facut baie, parca spalam corpurile unor martiri. Ragade. Urme de la perfuzii. Roseata si iritatie. Dar tot acolo era si apa calduta, balsam, si haine curate.
Vine o vreme cand ne vom vindeca. Vine o vreme cand ne vom alina.
Doar ca acea vreme inca nu a venit. Vremea care a venit, in schimb, este a rabdarii sisifice. Pentru o zi. Si inca o zi. Si apoi, ziua de dupa.”
https://www.facebook.com/gdiaconu1704/posts/10163391068350361
Publicitate
Publicitate