In Noul Testament se poate face referire la o multime de pasaje care spun despre invierea lui Iisus si ce inseamna pentru noi oamenii. Cu toate acestea, pentru credinta ortodoxa de Paste, urmatorul verset:„Daca Hristos nu a fost Inviat, atunci predicarea noastra nu este nimic si nimic nu este credinta voastra (1 Corinteni 15:14)” – din prima scrisoare a apostolului Pavel catre corinteni este cel mai important. Nu numai pentru ca in acest verset foarte clar, chiar categoric, este prevazuta unicitatea si motivul sau justificarea credintei crestine, ci si pentru ca orice incercare de a se indoi si de a respinge realitatea istorica a invierii lui Iisus este respinsa in mod clar.
In Evanghelia dupa Ioan 20: 19-25 (povestea lui Toma), care este citita in mai multe limbi in Biserica Ortodoxa in timpul Vecerniei in Duminica Pastelui, la asa-numitele „Vecernii dragostei”, se spune ca ucenicii lui Iisus nu credeau, ca era el cand le-a aparut cu usile inchise in a treia zi dupa moartea sa. Au crezut ca este o iluzie, o fantoma. Dar Hristos a aratat clar ca nu era o fantoma sau o iluzie, ci de fapt prezent fizic. Celelalte aparitii ale lui Iisus inviat sunt raportate in mod similar (de exemplu, in povestea Emausului).
De aceea, ortodocsii apreciaza invierea reala a lui Hristos si invierea noastra reala din morti. Aici, ca si in alta parte, ortodocsii sunt preocupati de ultimul lucru: Daca Hristos nu a inviat, atunci predicarea si credinta noastra sunt in zadar si fara sens. Cum ar trebui sa ramanem crestini daca am crede ca crestinismul se bazeaza pe amagire? Oricat de nepotrivit este sa vezi in Hristos doar o persoana sau un profet sau un mare invatator, invierea lui Iisus nu poate fi explicata spunand ca „Duhul” lui Hristos a trait intre ucenici, ca sa spunem asa. Numai „adevaratul Dumnezeu al adevaratului Dumnezeu”, asa cum marturisim in crezul nostru, care a cucerit moartea prin moarte si invierea din morti, poate fi mantuirea si speranta noastra.
In acelasi timp, trebuie spus ca principiul ortodox se aplica si credintei pascale: credinta crestina, Dumnezeu insusi, intruparea, crucea si invierea lui Hristos, este in cele din urma un mister, un secret care nu este determinat de categoriile umane de gandirea, nici macar prin cercetari istorice si dovezi nu pot fi intelese si intelese. Pentru ca, asa cum spune Ioan Damaschinul: „Divinul este de neinteles si de nedescris si singurul lucru care este de inteles in legatura cu acesta este infinitul si neintelesul sau.” Credinta ortodoxa in inviere nu cauta si nu cere dovezi. Nu incearca sa-i convinga pe ceilalti. Acesta indica doar acest eveniment si consecintele si implicatiile sale pentru noi, oamenii si pentru toata creatia. Acesta este un alt mod de a-L cunoaste pe Dumnezeu, un mod de experienta, un mod empiric.
Biserica Ortodoxa proclama in fiecare an in priveghere de Pasti: „Hristos a inviat din morti, a calcat moartea prin moarte si a dat viata vesnica celor din morminte”.
Invierea ca victorie a lui Iisus asupra lui Hades, personificarea mortii, este foarte clar exprimata in reprezentarea ortodoxa a invierii, icoana Anastasis: Hristos inviat nu este descris ca cel care a iesit din mormant cu o victorie steagul in mana merge in cer, dar ca cel care coboara in Hades, in lumea interlopa, pentru a lupta cu el, care il invinge si care ii scoate din moarte pe cei care zac acolo in morminte. El sufla incuietorile si suruburile sicriului, unghiile sunt asezate in jur si ii smulge cu putere pe Adam si Eva din lumea interlopa, din moarte si ii conduce in viata. Hades insusi se afla invins si invins sub sicriu, in timp ce pe o parte figureaza simbolic figurile din Vechi si pe cealalta figurile din Noul Testament.
Numai in acest context se poate intelege de ce pentru crestinii ortodocsi Pastele este cel mai mare si cel mai inalt festival, festivalul bucuriei in sine. Pentru ca Hristos, prin moartea si invierea sa, a cucerit moartea si ne-a adus mantuirea si viata vesnica, noi crestinii avem motive pentru speranta si bucurie nealterate. In invierea lui Hristos, impacarea si restabilirea comuniunii omului cu Dumnezeu, care a inceput cu intruparea sa, isi gaseste finalizarea si devine astfel un simbol si un exemplu de impacare si comuniune a oamenilor intre ei.
Publicitate
Publicitate