Sisif este probabil mai faimos pentru pedeapsa sa decat pentru ceea ce a facut in viata sa. Potrivit mitului grecesc, Sisif este condamnat sa rostogoleasca un bolovan pana in varful unui munte, doar ca piatra sa se rostogoleasca inapoi in jos de fiecare data cand ajunge in varf.
Zeii erau intelepti, sugereaza Camus, in a percepe ca o eternitate a muncii zadarnice este o pedeapsa hidoasa.
Exista o serie de povesti – unele care nu se exclud reciproc – care explica modul in care Sisif a ajuns sa-si castige pedeapsa in lumea cealalta.
Potrivit unei povești, Zeus a luat-o pe Aegina, o femeie muritoare care era fiica lui Asopus. Sisif a asistat la aceasta rapire in orasul sau natal, Corint.
Publicitate
Sisif a fost de acord sa-l informeze pe Asop cu privire la cine a rapit-o pe Egina daca Asopus va da cetatii din Corint un izvor de apa dulce.
Facand aceasta intelegere si marturisind impotriva lui Zeus, Sisif a castigat mania zeilor in timp ce castiga bogatie si fericire pamanteasca pentru el si poporul sau.
O alta poveste spune cum Sisif a inselat spiritul mortii, astfel incat nicio fiinta umana nu a murit.
Fireste, cand zeii au eliberat Moartea, prima sa victima a fost Sisif.
Se mai spune ca Sisif i-a spus sotiei sale sa nu ofere niciunul dintre riturile traditionale de inmormantare cand a murit. Cand a ajuns in lumea de dincolo, s-a plans lui Hades ca sotia sa nu a respectat aceste rituri si i s-a acordat permisiunea de a se intoarce pe pamant pentru a o pedepsi.
Odata acordat acest al doilea contract de viata, Sisif a refuzat sa se intoarca in lumea de apoi si a trait la o varsta matura inainte de a se intoarce in lumea de dincolo a doua oara pentru a suporta pedeapsa sa eterna.
Camus il identifica pe Sisif drept eroul absurd arhetipal, atat pentru comportamentul sau pe pamant, cat si pentru pedeapsa sa din lumea interlopa.
El manifesta dispret pentru zei, o ura fata de moarte si o pasiune pentru viata. Pedeapsa lui este sa indure o eternitate a luptei fara speranta.
Nu ni se spune cum Sisif isi suporta pedeapsa in lumea de dincolo: atat de mult ne-a ramas imaginatiei.
Ceea ce il fascineaza pe Camus este starea sufleteasca a lui Sisif in acel moment dupa ce piatra se rostogoleste de la el in varful muntelui.
In timp ce se indreapta spre munte, eliberandu-se pe scurt de munca sa, el este constient de absurdul soartei sale. Soarta sa poate fi considerata tragica doar pentru ca o intelege si nu are nicio speranta de amanare. In acelasi timp, luciditatea pe care o obtine cu aceasta intelegere il plaseaza si deasupra soartei sale.
Camus sugereaza ca Sisif ar putea chiar sa-si abordeze sarcina cu bucurie. Momentele de intristare sau melancolie vin cand se uita inapoi la lumea lasata in urma sau cand spera sau isi doreste fericirea.
Cu toate acestea, cand Sisif isi accepta soarta, tristetea si melancolia acesteia dispar. Camus sugereaza ca recunoasterea „adevarurilor zdrobitoare” precum eternitatea si inutilitatea soartei sale este suficienta pentru a le face mai putin zdrobitoare. El se refera la Oedip, care, suferind atat de mult, este capabil sa „concluzioneze ca totul este bine”.
Publicitate