Medic roman: “Nimanui nu-i place sa gandeasca. Ganditul e greu”

Medicul Gabriel Diaconu a postat un mesaj dur pe pagina sa de Facebook.

“Dreptul meu de a scrie, libertatea ta sa citesti

In privinta protestelor, zilele acestea conversatia e alb-negru. Strada e proasta, blocul e destept. Pancartierii sunt rai, brancardierii sunt buni. Eu sunt nemernic ca scriu, tu esti sfant ca citesti.
Incrancenarea durerii si a suferintei devine un catalizator pentru heuristica simpla, tip Ferma animalelor, unde patru e bun, dar doi e rau.

Obligati sa mearga intr-o tabara, oamenii vor cantari rapid argumentele, cele multe/ putine pe care le stiu, pe care le au, pe care le inteleg, si apoi, usurati de vreo indoiala, se vor alatura unei gloate oarecare. Dintre cele doua, cea care le da mai mult un sens al coerentei va prima, chiar daca nu reprezinta vreun adevar, cat mai degraba lozinca, si chiar daca ii duce in ravina, unde toti pica unii peste altii, mai degraba decat la mal.

Contribuie profund la asta doua lucruri de substanta.

In primul rand devine vizibil ca e greu sa traiesti. Daca esti sanatos, e greu sa traiesti ca nu stii clar ce noi masuri, reguli, restrictii-interdictii s-au mai intamplat prin judetul tau. E deschis la magazin? E inchis la carciuma? Poti sa mergi la mare la munte la bai la clabuc? Unde s-au dus vremurile cand puteai s-o arzi cu prietenii de-o maniera caldut banala, imbecila, dar suficient cat sa spui ca viata-i buna? E greu sa traiesti pentru ca situatia te pune sa gandesti. Si nimanui nu-i place sa gandeasca. Ganditul e greu. Ganditul presupune efort. Ganditul presupune o arhitectura a ganditului. De la gandit te doare capul. Ergo, nu e bine sa gandesti. Daca gandesti, nu traiesti. Sa traiesti presupune sa nu fie nevoie sa-ti pui mintea la contributie. Deci greu.

In al doilea rand devine groaznic de grafic sa mori. In cele din urma am facut-o si pe asta. Am introdus unei populatii obisnuita cu datul duhului conceptul carnal de moarte. Romanii care credeau ca moartea e ca in desene animate si ca-n filmele americane au aflat de ororile subtitrarii, ca de fapt e cu ace, furtunuri si plamani umflati cu pompa. Au aflat dramele care se intampla in ATI. Daca-i iei repede nici nu stiu ce inseamna ATI. Unii stiau ca-i zice ”reanimare”, altii credeau ca acolo te duci dupa ce te operezi de apendicita. Ar fi un test al strazii sa faci o recenzie a tuturor sensurilor pe care le da romanul intubatiei oro-traheale. Alta misiune imposibila. Dar imaginea, imaginea e de film de groaza.

Sa mori singur. Sa-ti fie corpul penetrat de diverse elemente dusmanoase. Cred si eu ca te iei cu mainile de cap. Unde n-a facut scoala educatie la cele mai de baza substantive, a invatat poporul anul asta la anatomie, fiziologie si sfincterisme cat sa treaca lejer un examen la o facultate particulara. Dupa care s-a imbolnavit de nervi.

Boala de nervi te scoate din minti. Iti iei campii. Te duci asa, cu degetul pe telecomanda si-ti tot da ghes sa schimbi programul. Iti intorci fata. Iti lingi privirea de sus in jos pe imagine fara sa insisti asupra continutului. Inchizi ochii ca la dentist, gura cascata, si-ti spui hai, sa treaca mai repede, sa plec acasa, cat de rau poate sa fie? Dar ramai tintuit acolo, pe scaunul de suferinta.

Dupa care cauti un om destept care, daca se poate, sa-ti spuna succint, in cuvinte potolite, ce mama dracului se intampla. Ce noroc pe Romania ca la noi s-a rasturnat caruta cu oameni destepti. Ii gasesti la fiecare colt de strada. In fapt Romania este, prin destin si excelenta, un neam plin cu oameni destepti. Lasand la o parte ziarul cornul si parizerul, romanii sunt nascuti isteti si crescuti pe masura. Ei nu stiu bine. Ei stiu din start ”mai bine”. Romanii stiu mai bine decat te-ai astepta. Sa nu cumva sa-i iei de prosti, sa-i faci prosti, sa le vorbesti de sus, si fereasca Sfantul sa ii pui sa citeasca foarte mult. Ca daca citesc mult, trebuie sa si gandeasca. Si daca gandesc, ii doare capul, asa cum am aratat mai sus, si le e greu sa traiasca.

E dreptul meu de-a scrie, dar libertatea ta sa citesti. Si asa cum functioneaza lucrurile, pesemne ca si alti oameni au dreptul simetric, carevasazica tu ai libertatea, mai mult, sa alegi. Ce citesti.
Iar daca ma injuri ca scriu, ce scriu, de ce scriu, cum indraznesc sa scriu, proaspat venit din subsolul vreunui lozincar, vreunui aureolic, vreunui prooroc al pastilei de limbrici, pesemne ca i-ai consfintit si aluia dreptul de-a zice, asa ca de ce te oftici? Asta facem noi, oamenii, unii mai scriem, altii mai citim.

E o oglinda nenorocita aceasta. Sa te afle, deodata, lumea, cat erai tu de repetent. Cat erai tu de idiot. Cat erai tu de zevzec, de naiv, de agramat. E ca la un banc bun la care deodata nu se poate sa nu razi si se prinde lumea ca n-ai dinti, si nu mai ai timp sa-ti pui batista la gura. E hohotul had. E grimasa grotesca.

Sa nu cumva sa te induri de noi. Ca nici noi nu ne-am indurat vreodata de tine. Pe furis, subteran, dintotdeauna am dispretuit strada. Mai putin atunci cand a folosit la ceva. Mai o revolta. Mai o rascoala. Mai o revolutie. Mai un beculet, o lanterna in noaptea Europei.

Sa nu cumva, dupa ce-ai citit, sa te mai gandesti la noima indurarii. Pentru ca, daca pici un pic pe ganduri, ar trebui sa cumpatezi si la alta, anume noima indurerarii.

Noima indurerarii e cea care ii trimite pe oameni. Pe strazi. Dupa ce-si plimba pasul se duc inapoi in casele lor. In lumile lor. Pe paginile lor. Unde buchisesc textele lor. Urmaresc filmele facute de ei. Facute de altii cu ei. Facute de ei cu altii. Deodata cineva, un moment, i-a bagat si pe ei in seama. Si-acum stau in ea, si parca indura mai bine, parca doare mai putin.

Si uite asa se schimba acul busolei, si eu am avut libertatea sa scriu, iara tu afli ca ai dreptul sa citesti”, a scris Gabriel Diaconu pe Facebook.

Autor