Practica imunizarii dateaza de sute de ani. Calugarii budisti au baut venin de sarpe pentru a conferi imunitate muscaturii de sarpe si variolarea (patarea unei parti a pielii cu variola pentru a conferi imunitate la variola) a fost practicata in China secolului al XVII-lea.
Edward Jenner este considerat fondatorul vaccinologiei in Occident in 1796, dupa ce a inoculat un baiat de 13 ani cu virusul vaccinia si a demonstrat imunitate la variola.
In 1798, a fost dezvoltat primul vaccin impotriva variolei. In secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, implementarea sistematica a imunizarii in masa impotriva variolei a culminat cu eradicarea sa globala in 1979. Experimentele lui Louis Pasteur au condus la dezvoltarea vaccinului anti-holera si a vaccinului antrax inactivat la om (1897 si, respectiv, 1904).
Vaccinul impotriva ciumei a fost inventat si la sfarsitul secolului al XIX-lea. Intre 1890 și 1950, dezvoltarea vaccinului bacterian a proliferat, inclusiv vaccinarea Bacillis-Calmette-Guerin (BCG), care este inca in uz astazi.
In 1923, Alexander Glenny a perfectionat o metoda de inactivare a toxinei tetanice cu formaldehida. Aceeasi metoda a fost utilizata pentru a dezvolta un vaccin impotriva difteriei in 1926. Dezvoltarea vaccinului antipertussis a durat mult mai mult, un vaccin cu celule intregi fiind autorizat pentru prima data in SUA in 1948.
Metodele de cultura a tesutului viral s-au dezvoltat in perioada 1950-1985 si au condus la aparitia vaccinului Salk (inactivat) pentru poliomielita si a vaccinului Sabin (oral atenuat viu) impotriva poliomielitei. Imunizarea in masa impotriva poliomielitei a eliminat acum boala din multe regiuni din intreaga lume.
Tulpinile atenuate de rujeola, oreion si rubeola au fost dezvoltate pentru a fi incluse in vaccinuri. Rujeola este in prezent următoarea posibila tinta de eliminare prin vaccinare.
In ciuda dovezilor privind castigurile de sanatate din programele de imunizare, a existat intotdeauna rezistenta la vaccinuri in unele grupuri.
Sfarsitul anilor 1970 si 1980 a marcat o perioada de litigii in crestere si a scazut rentabilitatea pentru fabricarea vaccinurilor, ceea ce a dus la o scadere a numarului de companii producatoare de vaccinuri.
Declinul a fost incetinit partial prin punerea in aplicare a programului national de compensare a leziunilor provocate de vaccinuri in SUA în 1986.
Mostenirea acestei ere traieste pana in zilele noastre in criza de aprovizionare si in eforturile mediatice continue de catre un lobby anti-vaccinare in continua crestere.
In ultimele doua decenii s-a vazut aplicarea geneticii moleculare si cunostintele sale crescute in imunologie, microbiologie si genomica aplicate vaccinologiei.
Succesele actuale includ dezvoltarea vaccinurilor recombinante impotriva hepatitei B, vaccinul celular reactogen mai putin reactogen si tehnici noi pentru fabricarea vaccinului gripal sezonier.
Genetica moleculara stabileste scena pentru un viitor luminos pentru vaccinologie, inclusiv dezvoltarea de noi sisteme de administrare a vaccinurilor (de exemplu, vaccinuri ADN, vectori virali, vaccinuri pentru plante si formulari topice), noi adjuvanți, dezvoltarea unor vaccinuri mai eficiente impotriva tuberculozei si vaccinuri impotriva citomegalovirus (CMV), virusul herpes simplex (HSV), virusul sincitial respirator (RSV), boala stafilococica, boala streptococica, gripa pandemica, shigella, HIV si schistosomiaza, printre altele.
Vaccinurile terapeutice pot fi disponibile in curand si pentru alergii, boli autoimune si dependente.
Publicitate