O asistenta medicala din Campulung Moldovenesc lucreaza in sectia de Terapie Intensiva a Spitalului desi are cancer in stadiul IV. Povestea asistentei de 52 de ani a fost relatata de Casa Filip.
Povestea asistentei:
„Am 52 de ani si sunt asistenta medicala la sectia de Anestezie si Terapie Intensiva din spitalul din Campulung Moldovenesc, judetul Suceava. Am vazut destui oameni murind. Sa-i pacalesti, uneori ajuta. Eu am cancer in stadiul patru, dar mai am mult de munca la spital. Pe mine nu ma poate pacali nimeni. Medicii sunt sceptici. Eu am invatat sa citesc in priviri. Se uita lung la tine, cu compasiune, incearca sa te incurajeze, dar eu stiu unde ma aflu.
Eu am fost la munca in pandemie, la ATI, si voi merge si acum. Faptul ca merg la spital ma ajuta sa mai traiesc. Pacientii au nevoie de mine.
Publicitate
Am inceput tratamentul in 2017 si tolerez foarte greu chimioterapia, dar incerc din rasputeri sa rezist. In luna aprilie imi sarisera in aer analizele, markerii tumorali erau de 100 de ori mai mari, semn ca boala se extinsese. Am sunat medicul la Iasi si mi-a zis ca-i pandemie, ca sunt in zona rosie, in Suceava, si ca nu prea ma poate primi. Mi-a spus sa ma izolez. Am mers la Suceava, apoi am sunat la Cluj.
Am ajuns la doamna doctor Sabau. I-am zis asa:
– Sunt in zona rosie, imi inchideti telefonul sau va povestesc eu tot?
M-a ascultat pana la capat! O doamna. Un medic si un om impreuna, la un loc. La Iasi cand eram la tratament, simteam ca imi vine tavanul in cap, la Cluj am simtit cu totul altceva. Ca traiesc, ca mai pot. Asa vin si la Casa Filip, ca intr-un concediu, desi munca mea este in spital.
Am facut metastaze hepatice, osoase, care dupa chimio s-au mai retras, dar efectele au fost puternice, nu am ratat niciunul. Apoi am fost obligata sa intrerup tratamentul, fiindca nu mai rezista organismul. Acum e mai binisor, mai incerc un medicament, mi-a spus doctorita. Poate ajungem la markeri tumorali cu valori apropiate de cele normale. Nu sunt nici operabila. Sunt gradul patru.
Lucrez. Cand imi este greu, imi iau concediu medical, dar imi place ceea ce fac. Acceptarea e foarte grea, mai ales la stadiu avansat. A trebuit sa fiu puternica si asta pot face doar avand o viata normala, nu sa stau la pat. Faptul ca ma duc la serviciu ma ajuta la moral. Colegii si medicii imi spun sa stau in concediu, dar eu le-am zis ca acest concediu este pentru oamenii bolnavi, iar eu am o treaba de facut.
Am momente cand depresia ma trage tare de par. Ma rog, de peruca. Am fost tentata sa apelez la antidepresive, dar am spus un mare nu! Iei o pastila, esti in lumea ta, dar cand se termina efectul o iei de la capat. Am zis ca lucrez cu creierul. Si sunt tare pentru familia mea, pentru sotul meu, pentru copilul meu.
Cand iti vezi sotul ca intoarce capul intr-o parte si plange, e foarte greu. Baiatul meu, cand am fost la Cluj la o punctie la ficat, a cazut in genunchi in curtea spitalului si-a inceput sa planga.
– Mami, sa nu ne lasi singuri!
Ei imi dau putere.
Ma dor foarte tare picioarele fiindca am avut un blocaj limfatic, au ramas durerile, dar trec peste cu exercitii, cu masaj, cu activitate zilnica.
Mai fac pauze cand simt ca plezneste carnea pe picioare. Dar am o viata normala, asa cum este ea. Abia astept sa ma duc la munca in fiecare zi.
Daca pot fi utila, cu ce-a mai ramas din mine, sunt cea mai fericita. Acum sa vad cum tolerez acest medicament nou si ma intorc fiindca pacientii au nevoie de asistenta medicala.
Voi fi acolo!”
Publicitate