Adina Osan, jurnalista de profesie, a scris pe Facebook despre experienta sa ca si suspect de coronavirus. Jurnalista mai spune ca testul a fost negativ, dar simptomele au fost groaznice.
Iata postarea integrala a jurnalistei de la News.ro:
”M-am gandit vreo 12 zile daca sa scriu sau nu. Asta e decizia!
Testul a fost negativ! Simptomele nu! Salvare, spital, testare, asteptare….. Nu conteaza absolut deloc ce afectiune este si ca treneaza inca, dupa o saptamana de 15 pastile pe zi si restul cu ceva mai putine!
Publicitate
Altceva e de spus din partea mea.
Am asteptat ambulanta aproape sapte ore, nu o spun cu repros, e clar ca orasul era plin de cazuri mult mai grave. In mod normal m-as fi ratoit. Nu a fost cazul.
Ma uitam la cei doi oameni de pe ambulanta, care mi-au luat tensiunea in fata blocului (bineinteles ca a fost dezastru)….. ma uitam la ei in continuu, mai ales ca am stat vreo trei ore impreuna.
Scriu acum pentru a intelege toti cei care isi dau cu parerea despre spitale, ambulante, servicii medicale etc in perioada asta complicata.
Traseul este asa: UPU, primul triaj, viza pentru al doilea cort de triaj, analize medicale rapide, repartizare la spitalul disponibil, in cazul meu Infectioase.
Alea sunt povesti cu lume care sta agatata de usile spitalului. Nu era nimeni, nu ai acces acolo fara ambulanta, care intra prin subsol. Dezinfectare de 100 de ori, acoperire picioare, maini, fata, dezinfectat buletin, tot ce ajunge in contact cu tine. Oameni trasi la fata, chiar daca nu se vede sub masti, se vede in ochi. Oameni care mai au rabdare. ”Ati fost in Delta? Cu cine ati ajuns in contact? Cate persoane? Cu cine ati fost in contact de cand ati venit acasa? Aveti alergii? Unde va doare? De cand aveti febra? Ce a spus medicul de familie? Haideti sa auzim plamanii… si inima… Tegumentele sunt calde, gambele cam umflate, buzele uscate. De cand tusiti asa? Ati avut frisoane? Dureri musculare?….”
Si tot asa. Cu rabdare, calm, aproape in soapta.
La cortul de triaj de la UPU, unde daca intri nu mai ai ce cauta afara, tipau apartinatorii tot felul spre medici, spre asistente. Ca nu exista Covid, ca nu au dreptul sa retina pe nimeni, ca e tara nimanui, ca e nesimtire, ca se duc pe proprie raspundere la infectioase, si injuraturi, si circ, si umilinta pentru mastile trase la fata.
Cand am ajuns eu la testare nu erau paturi. Eram cu rucsacul pregatita, si-au cerut scuze si m-au trimis acasa in asteptarea rezultatului. Testarea e ciudata, in cazul meu pe nas. Betisorul acela ajunge in creier, asa am simtit. Nu doare, dar e ciudat, nimic nu ajunge acolo in mod normal, nu-i asa?
De atunci ma lupt cu o febra si accese de tuse care nu cedeaza orice as face. Nu e Covid, asa zice testul. Dar e ceva ce n-am mai trait, nici nu vreau sa ma gandesc prin ce trec cei infectati. Nu trece si gata!
Au trecut 12 zile! Cumva se va linisti si povestea asta!
Am ramas cu gandul la cei doi oameni de pe ambulanta, la costumele lor, ochii aceia abia ghiciti, felul in care s-au purtat cu mine si au stat cu masina la dispozitie pana am plecat acasa. A fost o fractiune de secunda la final in care m-am uitat la ei si am vrut sa caut banii.
Nu am stiut cum sa ma port, nu am stiut cum sa fac asta fara sa-i jignesc, pentru ca nu am mai facut asta niciodata. Nu aveam nimic altceva la mine care sa consider ca merita oferit acelor oameni obositi ingrozitor! Nu am stiut cum sa-i recompensez si ma gandesc si acum. Nu am mai fost niciodata cu ambulanta si nu am stiut si nu stiu nici acum cum trebuie sa ma port cu acesti oameni speciali.
Imi ramane sa-i gasesc intr-o zi. Chiar cred ca se va intampla. Cumva le voi multumi pentru cum mi-au purtat de grija! Si, da, stiu ca pentru asta sunt platiti! Doar ca au trecut de faza asta de multe luni.
Sa ne intelegem: o sa-mi revin! Nu-mi plang de mila, nu acesta e scopul postarii. Doar ca mi-a ramas gandul la oamenii acestia din spitale, despre care se vorbeste atat de mult si, de fapt, deloc cu adevarat! Si merita mult mai mult respect decat parca ne prefacem ca le oferim!”
Publicitate
Publicitate