„Tu nu înțelegi. Eu nu mai am timp. Am 28 de ani, nu mai pot aștepta. Am obosit să aștept. Am un serviciu bun, dar eu am nevoie de bani, iar aici n-o să-i am poate niciodată.” Ce s-a hotărât tânărul să facă pentru a câştiga bani

Ne-am strâns în brațe fără să ne putem spune nimic, deși erau atât de multe de spus…
— Aș vrea să-ți spun atât de multe lucruri, dar, uite, nu pot!
— știu! i-am răspuns iubitei mele. Te înțeleg perfect.
— Am impresia că nu ne-am spus nimic până azi și că acum aș vrea să-ți spun totul.

Voiam și eu să-i spun cât de mult o iubeam, cât de mult avea să-mi lipsească, tot ce simțeam pentru ea și încă multe altele. în loc de asta, doar i-am privit îndelung fața, dorind parcă să-i rețin trăsăturile atât de cunoscute, împreună cu toate sentimentele ce m-au încercat până a plecat trenul.

și când a plecat, tot ce am simțit a fost că mă pierd, că toată materia mea se destramă atom cu atom în legănatul neregulat al vagonului. Pe măsură ce mă îndepărtam de oraș, simțeam tot mai acut dorința de a sări din tren pentru a mă întoarce la iubita mea ca să-i cer iertare și să-i jur că nu o voi mai părăsi niciodată. Dar aceeași motivație care m-a făcut să plec, același puternic act de voință care m-a îndemnat să nu mă răzgândesc m-a oprit să cobor din tren.

Ne-am cunoscut în același loc în care ne-am despărțit acum, cine știe pentru câtă vreme. Pe peronul gării, am făcut cunoștință simplu. — Bună! Sunt Cătălin. — Dana.

O simplă strângere de mână și apoi fiecare și-a văzut de bagajul său, mult mai preocupați fiind amândoi de excursia pe care o făceam împreună decât de reținerea a două nume obișnuite. Ne-am cunoscut în zilele care au urmat și ne-am plăcut reciproc. Cinci luni mai târziu, am început să ieșim împreună oficial, dar bârfele spun că noi suntem împreună de când ne-am întâlnit pe acel peron din gară.

A fost frumos cât am fost împreună, mai bine de un an și jumătate. Mă uit la două fotografii, singurele pe care le-am luat cu mine. Ne ținem în brațe, undeva în creierul munților. Avem sute de poze în format digital care surprind momente speciale din relația noastră, dar am luat cu mine numai două, pe care le voi ține pe noptieră, la capul patului.

Trenul hurducăie lin. În vagonul de dormit mai sunt și alte persoane care inițiază discuții. Cale de trei mii de kilometri mergem împreună și normal este să socializăm, dar eu nu vreau să vorbesc cu nimeni. Stau în patul de sus și nu vreau să mă mișc de acolo. Nu pot decât să mă gândesc la Dana. și să vă scriu.

— Cum crezi că o să se termine? m-a întrebat ea cu lacrimi în ochi înainte să plec.

Ce puteam să-i răspund? știam numai ce mă mâna să plec, dar habar n-aveam ce găseam acolo, ce avea să se întâmple și câtă vreme aveam să rămân. Poate pentru totdeauna, trebuia să iau asta în calcul… și atunci, cum avea să se termine?

La scurtă vreme după ce ne-am început relația, mie a început să-mi meargă tot mai greu, fără a reuși să-mi revin. Relația cu familia mea nu era strălucită și mă între-țineam singur de multă vreme, locuind pe unde apucam, când cu chirie, în case civilizate, când prin niște camere mizere, dormind de multe ori chiar pe jos, în sacul de dormit. Ea, în schimb, are niște părinți minunați, care au susținut-o mereu și așa aveau să facă până ce-și făcea un rost.

Au fost absolut OK cu mine, m-au primit ca pe un fiu, dar, în același timp, au avut pretenția să-mi fac un rost, să-i ofer siguranță fiicei lor. Or eu, în condițiile în care am ajuns să nu-mi mai pot permite aerul pe care-l respiram și nu reușeam nici să găsesc ceva bun de lucru, nici să mă mobilizez pentru a reuși ceva, nu-i ofeream nicio siguranță fetei, lucru pe care părinții ei îl observau.

Mă măcina gândul că nu puteam fi un bărbat bun pentru ea, iar frustrările scoteau ce era mai rău din mine și mă făceau să spun vorbe grele, să inițiez certuri cu ființa cea mai dragă mie de pe lumea aceasta și din toate lumile existente.

O făceam să sufere, dar ea era cea care reușea mereu să aplaneze micile noastre conflicte, să fie mereu împăciuitoare. — Ce ai făcut tu până la vârsta asta? m-au întrebat părinții ei odată. Ce ai de gând să faci mai departe? Nu le-am răspuns, poate pentru că am fost defensiv la întrebarea lor sau poate pentru că nu aveam ce să le răspund. Dar această întrebare m-a măcinat mereu din acel moment.

Când a început anul, am găsit, în sfârșit, un job bun. După mai bine de un an de căutări și de așteptări, am găsit. îmi plăcea ceea ce făceam, iar colectivul era excelent. Aînceput o perioadă în care, încet-încet, aveam să intru pe făgașul cel bun, iar Dana vedea viitorul meu din ce în ce mai luminos.

M-am lovit de greutăți încă din prima săptămână de lucru, dar direcția era bună. în a doua lună de serviciu, când trecusem cu brio perioada de probă, ba aș putea spune că devenisem indispensabil, am primit o veste care a dat totul peste cap.

în urma unui CV depus la o companie mare și cunoscută și cu ajutorul unui prieten pe care-l aveam acolo, am obținut un post la linia de producție. Depusesem un curriculum vitae cu un an în urmă și-mi luasem de mult gândul de la jobul respectiv, chiar dacă prietenul meu mă anunțase că era posibil să dureze ceva mai mult. Acest job însemna pentru mine bani cu ajutorul cărora să-mi pot construi o viață fără grijile care nu mă lăsau noaptea să dorm.

Pe atunci câștigam puțin, chiar dacă aveam o funcție de decizie, firma era mică, iar șansele de a crește pe plan material erau la fel de mici. Poate în doi-trei ani începeam să simt cu adevărat o diferență pe plan material, dar asta doar dacă totul mergea bine, ceea ce nu putea garanta nimeni și nimic.

Când am primit vestea, m-a pufnit râsul gândindu-mă cât de mult am așteptat-o și mai ales la momentul când am primit-o – exact când îmi asigurasem un post bun. Dar microbul a fost puternic.

În ziua următoare, șefa mea vorbea cu mine la serviciu fără ca eu să aud ceva. Toate gândurile, toate ideile mele erau în strânsă legătură cu oferta amicului meu. Nu mă puteam concentra, nu eram în stare de nimic. Cu fiecare secundă care trecea, realizam câtă nevoie aveam de acel job. Ce mă reținea să-l accept, motiv pentru care alegerea a fost o corvoadă, nu a fost faptul că mă atașasem de colegele mele ori că-mi puteam construi o carieră frumoasă sau că aveam atât de multe de învățat de la șefa mea, o femeie deosebită, ci faptul că oferta venea din altă țară.

O distanță mare ar fi stat între mine și iubita mea. — Păi, iubi, mi-a spus Dana când i-am dat vestea și i-am explicat că nu vreau să plec, este foarte simplu. Mulțumește frumos și respinge oferta. — știu că e simplu, dar asta ar fi șansa mea să scap de mizerie… Nu pot să refuz, nu pot da cu piciorul unei asemenea oportunități.

— Ce spui? Păi, poate tu nu observi, dar ai cam scăpat de mizerie. Ai un serviciu bun care, cu timpul, îți va aduce și bani. Ai avut răbdare până acum, mai ai puțină răbdare!

— Tu nu înțelegi. Eu nu mai am timp. Am 28 de ani, nu mai pot aștepta. Am obosit să aștept. Am, într-adevăr, un serviciu bun, dar eu am nevoie de bani, iar aici n-o să-i am poate niciodată.

— Nu ai de unde să știi asta. Dă-ți o șansă, pentru mine. — Pentru tine… Mi se pare cam ciudat. Acum nu te deranjează lipsurile mele. Nu te-au deranjat niciodată, deși au fost momente în care le-am simțit amândoi, atunci când nu ne puteam satisface o dorință de moment pentru că eu nu îmi permiteam. Diferența aceasta materială dintre noi știu că nu te deranjează, dar, peste ceva vreme, nu o să-ți mai fie indiferentă.

— Dacă nu m-a deranjat până acum, de ce crezi că m-ar supăra de acum înainte? — Pentru că tu evoluezi mult mai repede decât mine și ai și suportul necesar. Cu timpul, o să vrei tot mai mult, iar eu, cum nu-ți pot oferi nimic acum, la fel nu o să pot nici de acum înainte dacă rămân aici.

— Vorbești în numele meu, și asta mă deranjează. Iar dacă tu crezi că mă vor interesa banii tăi, mă jignești! De ce nu-mi dai nicio șansă? De ce nu ne dai nouă nicio șansă? De ce vrei să pleci în necunoscut fără să încerci aici ce-ți oferă viața?

— Pentru că știu exact ce se va întâmpla. Cât crezi că o să-ți mai placă de mine, știind că patul meu este un izopren pus direct pe podea?

— Dacă asta este problema, Cătălin, în timp, totul se va rezolva, ai să vezi… Ai mei plănuiesc să-mi cumpere un apartament. Te rog, mai ai răbdare și nu mai crede că știi exact ce se va întâmpla. Este vorba de mine, nu de fosta ta prietenă.

Nu o asemănam cu fosta mea prietenă. Ceea ce nu înțelegea și nu eram în stare să-i explic era faptul că eu eram problema, nu ea. Trei zile și trei nopți nu am dormit și am analizat problema pe toate părțile. Am vorbit și cu prietenul meu despre asta.

— Uite cum stă treaba! mi-a spus el la telefon. Vii aici, lucrezi două luni și vezi cum merge. Dacă nu poți sta departe de ea sau dacă nu-ți convin munca și salariul, pleci. Vorbește cu șefa ta, explică-i situația și roag-o să-ți păstreze postul. În plus, poate veni și Dana aici, îi găsim și ei ceva până termină facultatea…

— Părinții ei nu ar fi de acord și, în plus, ea nu vrea să plece din țară. Ii este bine acolo unde e. Pe deasupra, nu e chiar așa simplu cum crezi tu.

Postul meu nu ar fi rămas în aer, nu ar fi fost de acord șefa mea, care avea nevoie acută de oameni. Mai mult decât atât, știam prea bine cum stătea treaba în cazul meu.

Dacă plecam, o făceam pentru multă vreme, poate pentru totdeauna. Altfel, mă duceam degeaba. știam mulți care plecaseră. Unii s-au întors fără să facă mare brânză, alții nu s-au mai întors niciodată.

Eu, fără să realizez ceva, nu aveam să mă mai întorc. Iar acel ceva era atât de nesigur… Am plecat. Dana a interpretat acest lucru ca și când nu i-aș fi dat șansa pe care o cerea. Nu știa niciunul ce avea să se întâmple cu noi. Nu am rupt relația, suntem mult prea legați unul de celălalt, dar timpul va recita ultimul vers. Numai la ea mă gândesc.

Refuz să cred că am pierdut-o. Ne va fi foarte greu, mai ales la început. Mă va vizita ori de câte ori va fi posibil pentru amândoi. Dar asta nu ne va ușura situația. Am încredere în ea, și ea în mine. Oare va fi de ajuns? Sperăm!

Loading...