Scriitoarea Ioana Lee, despre mariajul cu prinţul japonez: „Mă obligau să vorbesc cu morţii păstrați la ei în casă”

Este singura româncă ce a fost căsătorită vreodată cu un prinţ japonez. Originară din Vălenii de Munte, scriitoarea Ioana Lee (46 de ani) are o poveste de viaţă demnă de un scenariu de film. S-a căsătorit de tânără cu un japonez, descendent al shogunilor Japoniei feudale, dar nu s-a putut adapta rigorilor impuse de eticheta aristocrată. Stabilită acum în America, Ioana lee a ajuns la a treia căsnicie.

Click!: O viaţă demnă de un roman. Ioana, eşti până acum singura româncă ce a avut privilegiul să fie căsătorită cu un prinţ japonez. Nu te-ai putut adapta însă rigorilor artistocraţiei de acolo. E adevărat că in Japonia, familia şi rudele erau îngropate chiar în casă? Ne poţi povesti mai multe?

Ioana Lee: În primul rând trebuie să înţelegem că nu există bine sau rău între culturi. Fiecare are adevărul ei. Japonezii se bazează pe religia lor principală – Shintoism. Morţii sunt îngroparţi pe sistem budhist. Sunt arşi. Şi rămășițele lor rămân în urne speciale. În cazul familiei mele de viţă nobilă, aveau foarte mulţi strămoşi la care veneau japonezi de pretutindeni să se roage. Unii strămoşi aveau statui în mărime naturală şi se află pe teritoriul muzeului familiei.

Cei care ne erau destinaţi doar nouă, se aflau în casă cu noi. E un ritual complet diferit de ceea ce ştim noi, foarte greu de explicat pe scurt. Vorbeam cu ei zilnic. Menţionez că acest lucru era valabil exclusiv pentru familiile bogate, în care aceşti oameni făcusera un bine pentru ţara lor. Nu erau doar strămoşii cuiva, în cazul nostru. Era normal să fie japonezi care să le aducă de mâncare, să se roage, să facă plecăciuni şi să plece în speranţa că au fost binecuvântaţi.

ioana lee

Cum este noua ta căsnicie? Cu ce este diferită faţă de fostul mariaj cu aristocratul japonez? Cum s-a schimbat viaţa ta de la soţie de nobil, la o căsnicie normală?

Sunt la a 3-a căsnicie. Mi-au trebuit trei ani de stat în România, să lucrez, să fiu cu oameni de-ai mei şi, sincer, să cobor cu picioarele pe pământ. Evident că nu a fost uşor, dar a fost eliberator. A urmat cea de-a doua căsătorie, cu un superb american, redactor, şi aceea a fost cel mai aproape de o căsnicie normală. Povestea o găsiţi în romanul “Coşmarul American”. Acum nu am o căsătorie “normală”, cuvânt care sună ca o insultă în lumea bizară în care trăim. Locuiesc în America, unde titlul de aristocraţie prin naştere sau alianţă este considerat ridicol. Trăiesc, aşadar, bine, cu un soţ aşa cum mi l-am dorit mereu. Are titluri, relaţii şi lucrează în domenii de business şi politică.

Citeste continuarea AICI

Loading...