Experienţa cruntă a unui poliţist român, soldat ONU în inima Africii: „Omorau şi violau la întâmplare, furau tot ce găseau“

Un an într-una dintre cele mai sărace ţări din Africa, deşi deţine bogăţii inimaginabile, este o experienţă care nu poate fi asemănată cu nimic altceva. A trăit-o ofiţerul Cristian Filip, într-o misiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite

Cândva o bogată colonie franceză, astăzi una dintre cele mai sărace ţări din Africa, Republica Centrafricană este măcinată de zeci de ani de conflicte armate care ţin populaţia sub teroare. Organizaţia Naţiunilor Unite continuă să susţină ţara care vrea să depăşească „blestemul“ războiului şi trimite acolo specialişti bine instruiţi, astfel încât trecerea de la infern la o viaţă normală să fie posibilă.

Un an în Republica Centrafricană este o experienţă unică, nu poate fi comparată cu nicio alta, a constatat, pe propria piele, ofiţerul Cristian Filip, decorat de Ambasada Franţei în România, astăzi angajat al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Olt.

Viaţa capătă alte valenţe în ochii celor care doar visează la curent electric sau infrastructură rutieră şi feroviară şi care se pot trezi oricând cu un pistol la tâmplă, în propria casă. Cu toate acestea, spune ofiţerul, „aş mai pleca, este ca un microb care-ţi intră-n sânge“.

Lumea se răstoarnă, se ridică, apoi se răstoarnă din nou

Timp de un an, Cristian Filip a desfăşurat misiuni de protecţie civilă, de sprijinire a statului-gazdă în reimpunerea autorităţilor locale, acţiuni de protecţie a drepturilor omului, de consiliere a organelor locale în munca operativă – anchete judiciare, cercetări la faţa locului, evidenţă operativă etc.

Pe scurt, a avut o muncă de poliţie într-o lume în care oamenii cred cu tărie în puterea vrăjitorilor, în care hrana de zi cu zi înseamnă şi lăcuste pe care le poţi cumpăra cu coşul din piaţă sau şerpi tăiaţi rondele. O lume în care comunitatea este aproape dependentă de transportul de alimente pe care îl aduc voluntarii ONU.

A trăit alături de fugarii din taberele de refugiaţi, care trăiesc cu speranţa că într-o zi se vor putea întoarce la ai lor, lăsaţi în pericol de moarte la zeci de kilometri distanţă.

Servicii medicale minime, spitale fără un ecograf, operaţii de cezariană făcute cu muştele alături, epidemii de malarie, posibilitatea de a merge la şcoală doar dacă îţi permiţi financiar, procuror şi judecător la care să cauţi dreptatea doar până când şi aceştia îşi iau lumea-n cap din cauza pericolului armat, luare de ostatici, după care o aparentă normalitate, până într-o zi când lumea se răstoarnă din nou cu susul în jos, războiul din nou triumfă, autorităţile sunt copleşite de situaţie. După care procesul de a repune lucrurile în ordine se reia.

Procesul de selecţie este complex

Cristian Filip, ofiţerul care şi-a petrecut un an în lumea sumar descrisă mai sus, are 38 de ani, este absolvent al Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza“ din Bucureşti, promoţia 2003, iar din 2007 a urmat mai multe cursuri de perfecţionare internaţionale, pentru ca în 2015 să intre efectiv în procedura de selecţie pentru o misiune a ONU, alături de alţi aproape 250 de candidaţi.

A ajuns ca poliţist ONU în Republica Centrafricană, în 2017, deşi iniţial se pregătise pentru Haiti. Dintr-o dată a păşit în altă lume, care semăna destul de puţin cu ce aflase până în acel moment studiind despre ţara pe care Organizaţia Naţiunilor Unite o sprijină să depăşească războiul şi să-şi construiască structurile statului.

„Se începe o formă de învăţământ de bază pentru misiunile internaţionale, pentru a putea accede la examenul cu reprezentanţii ONU. Am făcut cursul, după care am mers la examenul cu comisia ONU, în 2016, şi este un examen cu persoane din afară, care nu cunosc pe nimeni, pe care nu le interesează absolut nimic.

Am fost undeva peste 250 de candidaţi, din care nu ştiu dacă am trecut 60 şi ceva. După, se face o listă de aşteptare, în funcţie de anumite criterii – experienţa profesională, formarea iniţială, un clasament final, care este la nivelul ministerului, şi în funcţie de cerinţe, ministerul ia candidaţii în ordinea clasamentului respectiv. Astfel că, după un an, mi-a venit şi mie rândul.

Iniţial ar fi trebuit să plec în Haiti, am făcut vizita medicală şi testarea psihologică pentru Haiti, în ianuarie-februarie 2017, iar în luna aprilie, în urma unei şedinţe a Consiliului de Securitate ONU, s-a hotărât că misiunea trebuie să reducă numărul de poliţişti. (…) Noi iniţial am fost selecţionaţi opt şi au avut nevoie doar de doi, având funcţiile foarte bine ţintite. Şi am rămas ceilalţi şase. Am primit Centrafricana.

Nu ştiam mare lucru de acolo, am primit o perioadă în care să decidem dacă suntem sau nu suntem de acord, pentru că misiunea nu este obligatorie, este voluntară. Ne-am interesat cu toţii, am vorbit cu ceilalţi doi jandarmi cu care am plecat, dintre care unul chiar mi-a fost coleg de promoţie, şi am hotărât să acceptăm provocarea“, a povestit jandarmul.

Calvarul de zi cu zi

Deşi ofiţerul Cristian Filip a căutat informaţii despre Republica Centrafricană din surse diverse, realitatea tot l-a luat prin surprindere. „Ceea ce am găsit noi acolo au fost urme ale unor investiţii anterioare, urme. În capitală încă s-a menţinut ceva din civilizaţie, dar în momentul în care am ajuns în provinciile în care am fost dislocat, nu am văzut asfalt, nu exista asfalt de bitum.

Electricitate nu exista sub nicio formă, existau doar stâlpii, tăiaţi de la jumătate în urma războiului, canalizare nu se pune problema să existe, reţea de apă – sub nicio formă, foarte puţine case, construcţii din cărămidă, restul, din paie şi bambus. Nici măcar maşini nu prea erau în zonă, dar erau motociclete. Impresia a fost: «Wow, unde-am ajuns?!», dar după o săptămână, te obişnuieşti, devine rutină, ţi se pare normal tot ce vezi acolo“, a povestit ofiţerul.

CONTINUAREA AICI

Loading...